O dragoste de o demență disjunctă, diafană și absurdă

văd în tine o femeie născocită de Kerouac, văd aceeași frumusețe difuză pe care el

o vedea în Marylou, sau în Maggie, și nu-mi doresc decât o vară fără sfârșit în care

să te desfac, să te iubesc cu un soi de demență disjunctă, diafană, și absurdă.

mă ard tălpile de la nisipul încins, dar cu toate acestea tu rămâi cutia mea de nisip preferată,

poate pentru că ești compusă din milioane și milioane de pietricele sfărâmate.

caută și tu, dacă vrei, aici lângă mine, toate castelele de nisip din interiorul tău.

le-ai găsit? culmea, eu le văd. continuă să cauți, ești irezistibilă când te joci.

ești un soi de minune palpabilă. zâmbești în pauze scurte, și continui să așezi la locul lor

toate piesele lipsă din mine. să nu te oprești.

să nu te oprești pentru nimic în lume! ia-mă de mână și ajută-mă să reconstitui 

sălbăticia noastră de azi noapte, și să desfac conținutul celor două genii nebune

și dezbrăcate pe care le-am interpretat azi noapte, când tu pictai acoperită doar

de cămașa mea desfăcută la mijloc, iar eu te mușcam de umăr și de coapse 

resuscitat de la toată cofeina care exploda în mine la intervale regulate.

știu,

începe deja o vară contagioasă, pielea îmi va fi curând cuprinsă de cel mai intens delir,

și e posibil să mă părăsești chiar, la un moment dat, e posibil, nu-mi spune că nu-i așa,

fiindcă așa procedează toate femeile frumoase din cărțile lui Kerouac,

dar măcar voi știi că în toată demența asta încinsă m-ai iubit cât ai putut de tare,

și că eu ți-am amânat plecarea cât am putut de mult.